Nu înţeleg de ce îmi vine greu să scriu despre stări prin care am trecut de atâtea ori.
Cel mai rău îmi pare, de fapt, că ele nu pot fi descrise şi surprinse în esenţa lor. Pentru a le înţelege, trebuie să treci prin ele. Şi aici, există anumite etape de parcurs.
Am fost întrebată acum ceva timp dacă aş alege fericirea eternă desigur dacă acest lucru ar fi fost posibil, ţinând cont şi de faptul că toţi căutăm fericirea pe parcursul vieţii – cel puţin aşa îmi place să cred. Da, aş alege fericirea. Însă nu eternă. De ce? Ar însemna să învăţ să uit sentimentul de melancolie şi tristeţe, şi nu vreau. Nu vreau doar una singură în viaţa mea.
Le vreau pe toate cele trei, şi pe celelalte care mai rămân. Mi-ar fi dor de ele.
Parcă aş pierde ceva din mine, şi aş înceta a mai fi eu. Şi da, zâmbetul celui care suferă e mai dureros decât lacrimile celui care plânge…

Tristeţea apare după toate fenomenele prin care viaţa pierde din ea însăşi. Faţa omului în tristeţe dovedeşte atâta interioritate, încât exteriorul face direct accesibil interiorul. Tristeţea face misterul accesibil.